CAMELIA

„Acolo, într-unul din saloane, găseşti şase paturi dintre care unul singur este gol …dar, care va deveni al tău. Le spui colegelor de salon: „eu nu am nimic, nu stau mult, mâine plec, rămân doar peste noapte pentru orice eventualitate”.
Ele zâmbesc compătimitor şi a doua zi auzi cuvintele cele mari şi grele: „ne pare rău, Camelia, dar boala se confirmă: ai Leucemie Acută Mieloblastică”

După ce primeşti diagnosticul, cum ai putea reacţiona? Normal ca te sperie; eşti confuz; ce-am făcut ca să merit asta?; etc; Medicul iţi spune ce opţiuni ai … de fapt este una singură, CHIMIOTERAPIE! Ajungi să nu mai ştii cine eşti şi ce se întâmplă cu tine. Iţi doreşti în momentul acela să înveţi medicina în câteva zile, şi, primul pas, cel puţin în cazul meu care folosesc internetul în fiecare zi, e să-l răscoleşti în căutare de informaţii. Peste puţin timp îţi dai seama că nu poţi ajunge în câteva zile la nivelul de cunoştinţe al medicului specialist care a învăţat în facultate 6 ani şi apoi a pus cunoştinţele în practică mulţi alţi ani.

Acum ştii că TREBUIE sa faci chimioterapie.

Cu ce stare de spirit mergi mai departe? Ai de ales: ori cu una negativă (gândindu-te la cât de rea e chimioterapia şi la faptul că nu sunt şanse 100% să te faci bine) sau cu una pozitiva (gândindu-te că te vei face bine şi pentru aceasta trebuie sa treci peste orice suferinţă). O stare de spirit pozitivă se poate instala mult mai uşor când găseşti nişte motive bune pentru care boala merită învinsă. Sunt convinsă că fiecare poate găsi nu unul, ci zeci de motive. Până şi personalul medical şi câţiva prieteni cu pregătire medicală mi-au spus că gândirea pozitivă contează foarte mult în procesul de vindecare. Pe de alta parte, citez, “psihologii şi medicii au demonstrat ştiinţific că depresia duce la scăderea semnificativă a imunităţii, a energiei şi a bunei funcţionări a organismului în general”.
Totuşi tratamentul cu CITOSTATICE nu e deloc uşor. Am avut până acum 4 cure de tratament cu citostatice iar cu cea începută acum, se fac 5. Prima cura am crezut că-mi va fi fatală. Oboseala şi teama s-au combinat cu stări de greaţă permanentă, care deveneau din ce în ce mai agasante şi-mi dădeau o stare de disconfort din ce mai mare. Nu puteam să mai beau nici apă din cauza asta, de mâncat nu mai spun. Această stare, peste care nu am fost în stare să trec aşa uşor pentru a reveni la preocupările care ţineau de viaţa mea normală de zi cu zi (vorbit cu prietenii pe mess, citit articole interesante pe net, citit o carte, ascultat muzică, mers la facultate, etc). Îi mulţumesc lui Dumnezeu că următoarele cure de tratament au fost mai uşor de tolerat.

Chimioterapia înseamnă perfuzii … multe. Mai înseamnă puncţii, adică tot un fel de injecţii (in coloana vertebrala şi în măduva osoasa undeva în sold) la fiecare 3-4 săptămâni. Puncţii care, făcute de mâna sigură a medicului nu sunt cine ştie ce, dar încă nu m-am obişnuit cu ideea în sine şi încă am o stare de nelinişte în ziua când trebuie sa le fac. Dar ce pot sa fac? Merg înainte!

Şi, după multele zile petrecute pe patul spitalului, între perfuzii şi hemograme, între puncţii şi biopsii din măduvă, între agitaţia staff-ului medical când nu reuşeau să găsească o venă bună, între gargara cu bicarbonat de sodiu, soluţie salină şi anestezic ca să pot mânca şi eu câte ceva, trecând prin bune şi rele, m-am bucurat de fiecare moment al zilei, am râs şi am plâns împreună cu toţi cei care mi-au fost alături, am învăţat multe despre viaţă.
Dar vreau sa mă întorc acasă, în lumea pe care o cunosc şi unde mă simt cel mai bine. Vreau sa îmi reiau facultatea… vreau … să fiu fericită, să uit de tot chinul acesta prin care trec!”