EMANUEL
„Dat fiind faptul că era viaţa fratelui meu mai mare în joc, am acceptat fără reţineri, dar cu teama că totuşi aş putea să iau şi eu vreo boală de sânge sau să iau vreun virus din spital sau că durerea va fi insuportabilă la recoltare etc.
Acestea erau o parte din gândurile mele înainte să aflu care este situaţia de fapt. Aceste temeri le alimentam vorbind cu persoane din jur care doar îşi dădeau cu părerea. La un moment dat, a fost nevoie să mi se recolteze probe de sânge, prilej numai bun de a sta de vorbă cu cineva din domeniu, mai precis cu doamna dr. Crăciun de la secţia de transplant. Am aflat că nu trebuie să donez măduvă osoasă, ci sânge, că pericolul de a mă contamina cu vreun virus este practic nul deoarece recoltarea se face într-un mediu steril, după o spălare în prealabil cu betadină, iar recoltarea se face printr-o branulă mai mare pusă undeva în zona inghinală. Am mai aflat că se recoltează de la mine celule stem din sânge după ce leucocitele mele vor ajunge la un anumit nivel.
Practic iată cum a decurs:
1. internare la secţia de transplant.
2. recoltarea probelor de sânge
3. ”cercetarea” organelor (inima, plămâni etc.)
4. au urmat cateva zile în care am facut niste injectii cu rolul de a-mi creste leucocitele
5. hemograma în fiecare dimineaţă pentru a vedea evoluţia leucocitelor
6. “plantarea” cateterului în zona inghinală, cu anestezie locală, durere suportabilă; cu o seară înainte şi dimineaţa am făcut duş cu betadină.
7. ziua cea mare în care am fost plimbat cu căruciorul – care saracu’ avea pană – (aceasta chiar nu am cum sa uit)
8. recoltarea propriu-zisă; am ajuns într-o cameră sterilă unde era un aparat care îmi filtra sângele şi selecta doar celulele necesare pentru transplant
9. după recoltare medicii m-au sfătuit să mai stau o zi în spital pentru recuperare
10. în ziua plecării mi-a fost scos cateterul şi mi s-a prescris o săptămână fără efort fizic major.
Personalul a fost super: fiecare îşi avea rolul său, medicii mi-au explicat fiecare pas ce trebuie făcut, asistentele când recoltau veneau cu tot arsenalul – mănuşi, eprubete scoase din ambalaj în faţa mea-, curăţenie se făcea zilnic în salon, în fiecare dimineaţă. Şi cel mai tare: nu a trebuit să dau şpagă nimănui. Totuşi, au fost şi câteva neajunsuri: a trebuit să stăm în acelaşi salon bărbaţi şi femei şi cel mai teamă mi-a fost de toaleta care era la comun.
Nu sunt persoana care a avut prea multe probleme de sănătate, însă mâncarea de regim, patul, atmosfera în general pesimistă şi zidurile exterioare comuniste combinate cu gratii la geam şi iarna de afară mi-au adus aminte că totuşi sunt într-un spital şi nu într-un hotel.”